Conversații în oglindă

 Tot mai aproape de sfârșit   E sentimentul ăla că lumea arde în flăcări, iar focul ne mistuie toată inocența. E momentul în care se sparg expresiile false și cad măștile căci, aproape de final , rămânem expuși exact așa cum suntem. Cei mai mulți am rămas goi pe dinăuntru pentru că, undeva , pe drum, am pierdut propria cale și am uitat să ne pese și de drumul altora.  Mergem drept, fără a privi în urmă căci în spate e doar cenușă . Scântei fierbinți ard peste tot în jur și focul se aprinde tot mai tare , până când simți că îți arde sufletul. Milioane de oameni care ard pe dinăuntru și, în calea lor , incediază orice vis, din invidie și egoism. Din ciudă pe succesul altora și dorința de  a arde totul  în flăcări. Distrugerea e tot ce le-a  rămas.  Fiecare om adună vreascuri uscate și le pune peste foc alimentându-l , să crească tot mai mare. Cu limbile umflate  și uscate de o sete de distrugere care  mistuie până la oase. Arde pielea, păr...

 E vremea să încep de la zero, să mă redescopăr și să mă reinventez.  Oamenii care au reușit deja asta or să spună că oricând e timpul potrivit să începi, dar când nu ești încă sigur de drumul tău, sau când ti-e pur și simplu teamă să pariezi totul pe o singură carte, devine ceva mai complicat.  Visez la multe lucruri, de când eram copil, dar un singur vis se tot menține în mintea mea și, au fost câteva ocazii când chiar am încercat să ajung mai aproape de el. Încă îmi spun că am o imaginație suficient de bogată încât să îmi reușească, dar cumva, nu reușesc să țin drumul drept și mă tot abat pe căi ocolitoare.  Mi-e frică de eșec și , poate de asta, uneori, mi se pare că nu am timp să încerc și mă tot conving că e prea mult până la reușită încât nu mai are rost să încerc atât de mult.  Visele nu îți dau de mâncare, nu îți plătesc chiria sau ratele la bancă , dar nici nu te lasă să dormi liniștit când știi că poți mai mult, că vrei mai mult , dar nu ești suficien...

 Ai simțit vreodată că lumea nu mai merită nici-o șansă? M-am întrebat adesea de ce , privind în urmă, mi se pare că prezentul e mult mai rău decât trecutul.  Oamenii sunt capabili de emoții ,au un suflet ,o conștiință și asta ne face speciali.  Dar nu pot înțelege de ce unii aleg emoțiile greșite pe care să le exprime în gura mare.  Am trăit în generația în care te iubesc                                   nu era ceva ce spuneai, ci doar ceva ce stiai sigur ,în sufletul tău ,că e adevărat și, ce mi se pare și mai frumos e că și cei din jur o stiau făra să fie nevoie să te audă verbalizând. Ca să fie clar pentru toată lumea, ai mei nu mi-au spun niciodată că mă iubesc și nici eu nu le-am spus-o vrodată ,pentru că dincolo de cuvinte simțim asta din toată inima și fiecare dintre noi e sigur de asta. Nu zic că nu-i frumos să o auzi din gura tuturor acum ,dar mi se pare că spus atât ...