Foc și speranță

 Tot mai aproape de sfârșit  

E sentimentul ăla că lumea arde în flăcări, iar focul ne mistuie toată inocența. E momentul în care se sparg expresiile false și cad măștile căci, aproape de final , rămânem expuși exact așa cum suntem. Cei mai mulți am rămas goi pe dinăuntru pentru că, undeva , pe drum, am pierdut propria cale și am uitat să ne pese și de drumul altora. 

Mergem drept, fără a privi în urmă căci în spate e doar cenușă .

Scântei fierbinți ard peste tot în jur și focul se aprinde tot mai tare , până când simți că îți arde sufletul.

Milioane de oameni care ard pe dinăuntru și, în calea lor , incediază orice vis, din invidie și egoism. Din ciudă pe succesul altora și dorința de  a arde totul  în flăcări. Distrugerea e tot ce le-a  rămas. 

Fiecare om adună vreascuri uscate și le pune peste foc alimentându-l , să crească tot mai mare. Cu limbile umflate  și uscate de o sete de distrugere care  mistuie până la oase. Arde pielea, părul, carnea și sufletul dar parcă tot nu e destul. Facem focul tot mai mare ca la final, să avem certitudinea că toți vom fi rămas cenușă, fum și pustiu.

Închiși, fiecare, în propria lui lume strâmtă , nu realizăm ce lăsăm în urmă pentru că ura e oarbă și refuză să privească în jur. E trist cum ne-am transformat în rău pe nesimțite și binele nu mai are putere să răzbată prin masca noastră de nepăsare și indiferență. 

Luminița de la capătul tunelului devine tot mai mică, mai stinsă și mai e acolo doar pentru cei ce încă mai aud speranța altora într-o lume mai bună. 

Lumina strălucește pentru cei care bâjbâie o mare parte din drum prin întuneric pentru că au ales să îi salveze pe alții;pentru cei care ascultă teama prin urechile celorlați și pentru cei care sunt capabili să verse lacrimi din milă și durere, nu din disperare și frustrare.

 Cerul arde intr-un milion de bucăți și ultima geană de lumină se stinge înroșind tot pământul. 

Câteva ore mai târziu soarele răsare din aceași imagine sângerie.

Suntem născuți prin durere și sânge și primul nostru strigăt în lume e de fapt un plâns. 

Se spune că viața e o lecție continuă și că poți repeta o lecție de nenumărate ori până ajungi să îi înțelegi rostul. Începutul și sfârșitul seamănă atât de mult înte ele încât uneori nu le poți distinge clar, dar mesajul este oarecum același : doar din durere, lacrimi și sânge se nasc și mor toate pe Pământul ăsta. 

Lumea e adesea un abis de necunoscut și noi ne mișcăm prin el, haotic, încercând să găsim un rost.N-avem curaj sa ne avântăm în necunoscut și îi invidiem pe cei care își găsesc puterea să o facă. 

Dincolo de dezastru și foc ar trebui să fie întotdeauna speranța că din cenușă își va găsi  mereu zborul o pasăre Pheonix.