Care e drumul meu?
E vremea să încep de la zero, să mă redescopăr și să mă reinventez.
Oamenii care au reușit deja asta or să spună că oricând e timpul potrivit să începi, dar când nu ești încă sigur de drumul tău, sau când ti-e pur și simplu teamă să pariezi totul pe o singură carte, devine ceva mai complicat.
Visez la multe lucruri, de când eram copil, dar un singur vis se tot menține în mintea mea și, au fost câteva ocazii când chiar am încercat să ajung mai aproape de el. Încă îmi spun că am o imaginație suficient de bogată încât să îmi reușească, dar cumva, nu reușesc să țin drumul drept și mă tot abat pe căi ocolitoare.
Mi-e frică de eșec și , poate de asta, uneori, mi se pare că nu am timp să încerc și mă tot conving că e prea mult până la reușită încât nu mai are rost să încerc atât de mult.
Visele nu îți dau de mâncare, nu îți plătesc chiria sau ratele la bancă , dar nici nu te lasă să dormi liniștit când știi că poți mai mult, că vrei mai mult , dar nu ești suficient de curajos să te întinzi până aproape de stele.
Mi-am pus piedică de nenumărate ori, m-am montat de tot atâtea ori să încerc din nou și cumva, am rătăcit drumul din nou și din nou. Mă consider suficient de ambițioasă să nu renunț , dar nu sunt suficient de determinată să pun orice altceva pe hold. Viața continua independent de visul meu și ziua de mâine nu așteaptă până o să am succes.
Dacă mă pun pe treabă și renunț la restul cum o să trăiesc până în momentul în care visul meu o să îmi asigure și masa și banii de chirie? Dacă găsesc ceva să îmi asigure traiul zilnic iar o să îmi arunc visul la gunoi până o să găsesc, din când în când timp să îl șterg de praf...
Deci, mă reinventez .Dar, cât îmi ia drumul până acolo?
Nu mă reinventez, cu cât regret voi privi în urmă când va fi chiar prea târziu să mai încerc?
Încrederea în tine e ceva greu de menținut în orice condiție, pentru că suntem făcuți să ne îndoim la fiecare pas de abilitățile noastre, pentru că frica de necunoscut nu dispare dacă alegi să o ignori.
Ne dorim să avem plase de siguranță înainte de a ne arunca în gol, dar viața nu-i menită să ofere nimănui garanții și siguranță. Am mai spus-o, și o repet - pentru fiecare dintre noi viața e o luptă cu noi înșine . O luptă pentru ceva ce pare că nu avem niciodată și ,de aici, toată tristețea și nefericirea. Pentru că suntem mereu nemulțumiți de ceea ce avem, pentru că avem mereu noi task-uri , pentru că nu ne oprim pe loc să ne bucurăm de ziua de azi și ne grăbim mereu spre mâine.
Ne plângem că nu avem timp să ne oprim dar cu toții avem nevoie de o pauză, de un restart din când în când.
De obicei, ca toată lumea cred, la final de an trag linie și mă gândesc la ce aș vrea să realizez pentru anul viitor, dar nu mă opresc să văd ce am realizat în anul ce abia se încheie. De obicei mă arunc cu capul în lucruri pentru că nu îmi permit să mă opresc și ,după o vreme tot ce vreau e o pauză , mai mult timp de gândire , mai multă libertate de mișcare. Le am pe toate la îndemână, dar cumva aleg altceva.
Iar acum, singurul lucru la care mă gândesc e că cea mai bună versiune a mea nu e aici, ci mă așteaptă undeva în viitor. Poate de asta las timpul să treacă pe lângă mine și ezit să alerg după vise, sau să mă opresc și să mă bucur pur și simplu de viață. Mă caut încontinuu în viitor și cred că singurul fel în care o să mă găsesc e dacă îmi dau voie să mă opresc, să mă arunc în gol fără plasă de siguranță și să văd unde ajung.
Cine sunt eu , dincolo de rutină, dincolo de job, dincolo de bani, dincolo de oglindă?
Ce mă face să fiu mulțumită de mine , când o să fac ce îmi place cu suficientă perseverență încât să nu renunț până ce nu-mi văd visul prinzând viață în fața mea? Cât o să mă mai tem de eșec și cât timp o să îmi mai pun piedică singură?
Sunt în avion , mă pregătesc să sar , dar nu sunt sigură că am și parașută.
Comentarii
Trimiteți un comentariu