Demoni personali

     Singurătatea este un vis urât al tuturor. Ne temem de ea de parcă ar fi un spirit rău-voitor ce ne bântuie mințile. E un demon personal pe care,mai devreme sau mai târziu trebuie să îl confruntăm și ,simplul gând că ziua aceea vine, ne face anxioși. Eu am hotărât să mă așez la masă cu singurătatea ceva mai devreme,sperând  că astfel o să reușesc să mă tem de ea ceva mai puțin atunci când vom fi rămas doar noi două la masa vieții. Așa că aleg de multe ori să petrec ceva timp alături de singurătate și, mă minunez de cât de bine mă cunoaște și câte are de spus despre mine. Sunt momente în care cred că datorită ei am devenit mai prietenă cu mine însămi ,că gândul de a sta în liniște deplină,doar eu cu mine nu mă mai face să vreau să sparg tăcerea apăsătoare din jur nici cu muzică,nici cu cuvinte,nici cu vocile altor persoane.Deși ,dacă e să fiu pe deplin sinceră cu mine ,ultima parte nu e în toatalitate adevărată,pentru că mereu sunt sunete în jurul meu: voci ale oamenilor necunoscuți de pe stradă, ciripitul vesel al păsărilor în orele târzii și, adesea zgomotul exasperant al traficului ce nu pare să se oprească niciodată. 

    Și astfel realizez că mi-am înfânt demonul singurătății ,dar am dat de cel al liniștii depline pe care mi-o doresc frecvent dar căreia nu cred că sunt pregătită să îi fac față. Nu cred că pot să mă bucur de liniște totală penru că ea nu e normală,nu se simte în nici-un fel. Dacă toate zgomotele amuțesc ce rămâne de făcut în toată această liniște?

     Am realizat încă din adolescență că cel mai drag simț cu care m-a înzestrat natura este văzul și, întotdeauna mi-a fost teama de întuneric, însă realizez astăzi că nu mi-ar placea nici o lume fără sunet,pentru că ar părea tristă,moartă, nenaturală.

    În lupta cu demonii personali am realizat că sunt puține șanse de izbândă pentru că atunci când crezi că lupta s-a încheiat și tu ai ieșit învingător, vine un demon nou să te bântuie. Poate de asta e bine să încerci mi degrabă să îți înțelegi demonii și fricile pentru că astfel ajungi să te câștigi pe tine, bucată cu bucată Poate astfel nu vei ajunge la finalul vieții crezând că ai trăit degeaba.. Și asta mă aduce la o altă discuție,  despre cum toți ne credem speciali, despre cum toți vrem să îi impresionăm pe cei din jur și  despre cum, în cele din urmă, tot pare că  n-am făcut destul. 

    Adevărul este că suntem speciali, fiecare în parte, dar nu Pământului trebuie să îi demonstrăm asta ci nouă înșine. 

    Nu lăsând urme vizibile pe Pământ ne îndeplinim menirea ,căci în 10-15 ani nimic din ce-am făcut nu va fi rămas , ci încercând să ne trăim viața, să ținem cont de ceilalți dar concentându-ne mereu pe fericirea personală. Avem o singură viață și țelul fiecăruia dintre noi cred că ar trebui să fie acela de a ne bucura de ea.