Durerea mea de toamnă.

 Cum lași durerea să plece când simți că doar atât ți-a mai rămas?

Știu că viața nu e  veșnică, știu că toți suntem datori cu o moarte la final ,dar asta nu face să doară mai puțin . Știu și că timpul ar trebui să vindece ,dar ce faci când nu vrei vindecarea.  

În cea mai mare parte a timpului  îmi țin durerea  sub control, amorțită ,dar am încă zile in care tot ce simt este lipsa ta.

Știu că mă agăț de sentimentul ăsta de gol,de pustiu, pentru că doar așa pot amorți dorul de tine ;așa că zilele mele sunt fie cu un dor anesteziat,fie cu o durere adormită. Nu pot și nici nu vreau să renunț la niciunul dintre ele pentru că simt că așa, renunț la tine. Ar trebui să accept ce s-a întâmplat, că oricât de trist e pentru mine, pentru tine e mai bine așa,mai liniștit ... și mă bucur pentru asta, dar cumva nu pot umple golul ăsta pe care l-ai lăsat în mine cu altceva decât durere. Mă gândesc și la momentele frumoase,desigur și sunt recunoscătoare pentru ele,sunt fericita cu timpul petrecut langa tine, dar sunt om ,sunt slabă  și îmi doresc mereu mai mult.

Te văd în orice colț al inimii mele și îmi doresc să nu te uit niciodată. 

Cum aș putea să o fac când tot ce mi-ai lăsat mă doare? Și nu e vina ta,știu ,așa aleg eu să trăiesc fără tine și chiar daca o să mă macine pe dinăuntru e singurul fel în care știu să îți arăt cât de mult te iubesc încă.

Poate o să învăț să las durerea să zboare fără amintirea ta ,dar momentan nu pot să fac asta, așa că mă agăț cu toată forța de dor ,de lacrimi ,de durere pentru că doar prin ele te mai simt aproape .

În prag de toamnă îmi las mereu durerea să umble nestinghetită la mine în trup,o las să mă sfâșie și să mă facă bucăți pentru că doar așa mai știu să fac pace cu mine pentru tot restul anului, doar așa mă pot lipi la loc din când în când. Și chiar dacă pare că după fiecare toamnă sunt din ce în ce mai imperfectă știu și că asta mă face să mă reconstruiesc de fiecare dată, să nu rămân mereu la fel.

 Prin tine am învățat că și durerea e frumoasă, că amintirile dor mai puțin cu cât le șterg mai des de praf și că tristețea nu dispare niciodată,devine doar parte din mine și pot să-i duc povara tot mai grea pe măsură ce se scutură frunzele toamna.

Am iubit mereu toamna pentru că fără să o știu de la început toamna mi te-a adus la mine an după an și am învățat să te jinduiesc și să te caut toamnă după toamnă încă de dinainte să fi știut că exiști.

Tomnele de dinaintea ta au fost melancolice, cu un dor de ceva ce nu știam că îmi lipsește,cele de după tine sunt triste și înlăcrimate dar îți poartă pașii și mirosul înapoi la mine.